Adevarul este frumusete si frumusetea este adevar": John Keats, Ode on a Grecian Urn" Heard melodies...

Adevarul este frumusete: John Keats, "Ode on a Grecian Urn

" Heard melodies...: John Keats, Ode on a Grecian Urn " Heard melodies are sweet, but those unheard Are sweeter; therefore, you soft pipes, play on; Not...

"Maiastra" lui Constantin Brancusi, ekfraze de Lucian Blaga, Ion Vinea,George Popa, Ioana Dinulescu

   

Măiastra, caligrafii ale zborului

Motto: „Eu nu lucrez pasări, ci zboruri"

(Constantin Brâncuşi)

LUCIAN BLAGA

Pasărea sfântă. Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi

În vântul de nimeni stârnit

hieratic Orionul te binecuvântă, lăcrimând-şi deasupra ta

geometria înaltă şi sfântă.

Ai trăit cândva în funduri de mare

şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.

În păduri plutitoare-ai strigat

prelung deasupra întâielor ape.

Pasăre eşti? Sau clopot prin lume purtat?

Făptură ţi-am zice, potir fară toarte,

cântec de aur rotind

peste spaima noastă de enigme moarte.

Dăinuind în tenebre ca în poveşti

Cu fluier părelnic de vânt

cânţi celor ce somnul şi-1 beau

din macii negri de subt pământ.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte

ne pare lumina din ochii tăi verzi.

Ascultând revelaţii fără cuvinte

subt iarba cerului zborul ţi-1 pierzi

Din văzduhul boltitelor tale amiezi

Ghiceşti în adâncuri toate misterele

înalţă-te fară sfârşit,

dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.

ION VINEA

Pasărea măiastră

lui C. Brâncuşi

Duhul e-n minţi - şi pe pământ umbră,

Ochii noştri trag stelele în gări.

Miresmele au culcat zgomotele,

cu adieri ne pipăie câmpia, -

mătasea mării paşilor se dăruie,-

vântuie vremea prin ramuri greu încărcate,

veştile, simte-le, coapte, cad pretutindeni în noapte.

Sorii mâinilor cerului i-am întins.

Pe mormintele nedeschise împinşi

ne purtăm fîntînile de sânge

Să ‘nălţăm vrem iar turnul lui Babel,

din năzuinţi cuib cuvântului să boltim.

Ca în faţa unui cântec mare

pasărea setii fulg de flacără

răstignească-şi ivirea măiastră

amăgitor de sfânt pe catapeteasmă.

GEORGE POPA ( n. 1923)

                                       Brâncuşi: „Pasărea măiastră”

Acest text al purităţii scris cu lumină,

Care ajunsă la extaz consimte sa se condensenze

În suplă geometrie.

Dar curbele o răpesc repetat ei însăşi,

lăsându-se jefuită de evlavii lucide.

(Numai cei care pot fi preschimbaţi în lumină vor vedea.)

Şi captivii gem înlănţuiţi la marginea perfecţiunii.

Dincolo de care începe imposibilul

Dar penumbrele surori depăşesc infinit

Termenul pur al absolutului.

Şi sclavii caută să evadeze

aruncându-se în abisuri dogoritoare

fără nume.

IOANA DINULESCU ( n. 1950)

                                          Măiastră în noapte

Priveşte pasărea, n-o atinge.

Trupul ei fulgeră -

Ochi dumnezeiesc - în noapte.

Palmele tale au zămislit-o,

oasele îi înţelenesc în eternitate.

Îţi întorci gândul spre piatră:

sub daltă cântă ca o femeie

hăituită de dragoste,

fărâmiţată de singurătate;

în timp ce gândul tău se naşte şi moare,

cu fiecare naştere,

cu fiecare moarte.

    Către consensul „stilului cu metafizica”, în termeni blagieni, tinde poemul despre Măiastra lui Brâncuşi, poezia "Pasărea sfântă (întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi)", în care se încearcă să se reprezinte verbal, într-un poem, o reprezentare vizuală, adică o ekfrază. Să aruncăm mai întâi o privire asupra discursului blagian care premerge poemului şi în care poetul „descrie”' ce vede în sculptura brâncuşiană: „Brâncuşi a încercat să reducă la forme şi linii ultime o pasăre şi a creat o stranie divinitate a extazului. Acelaşi sculptor a cioplit şi a cizelat un ou, preocupat exclusiv de problematica figurilor fundamentale, şi totuşi, depăşindu-le, el a întruchipat oul cosmic ce aminteşte nu se ştie de ce teo- şi cosmogonie orfică. Cu ajutorul cui opera de artă reuşeşte să-şi întreacă propriile intenţii? Cu ajutorul întregului univers, mai puţin conştiinţa autorului ei.” Pasajul citat deschide piste de discuţie variate; ne limităm aici la a remarca o spiritualizare a vizualităţii prin care Blaga receptează opera lui Brâncuşi: poetul vede dincolo de formele vizibilului partea lor de esenţial, aceeaşi pe care sculptorul o căuta în fiecare material. Fragmentele de gând brâncuşiene care ne-au rămas consemnate, aforismele sale, sculpturi în cuvânt, menţionează adeseori efortul artistului de a acţiona prin simplificare asupra materiei, şi apropiindu-se astfel de „sensul cel real al lucrurilor”: „am lucrat mult ca să găsesc modul prin care să mi se uşureze calea spre a afla pentru fiecare subiect forma- cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Am ajuns să scot din bronz, din lemn şi din marmură acel diamant ascuns – esenţialul”. 

    Cum redă poezia extazul abstract al Măiestrei, „grandoarea caldă” a zborului? Brâncuşi însuşi a încercat o explicare verbală a ceea ce înseamnă Pasărea, descriind-o într-o construcţie ce eludează verbul: „spre imensitatea văzduhului” ~ (şi care trimite la ideea lui Noica privind „sculptarea infinitivelor lungi”), accentuând pe ideea înălţării prin care forma păsării este depăşită prin ieşire din sine şi prelungire în văzduh. De altfel, numeroasele variante ale Măiestrei, începând cu prima, din 1910- 1912, evoluează de la „ulciorul de lumină” (ovoid „plin”) la alungirea tensionată, aerodinamică, a ultimelor Păsări. Şi poemul blagian are mai multe variante; în primele, poetul se lasă subjugat de o nevoie diegetică, aceea de a „povesti” despre pasăre într-o aglomerare de termeni care să o aproximeze: „Făptură care-ai uitat / pentru totdeauna să mori, spune-ne, pasăre eşti? / un clopot prin lume purtat / sau simplu numai un cântec de aur, peste spaima noastră de ghicitori?”. În varianta finală, metafora „potir fară toarte” coagulează imaginile disparate din variantele precedente şi aproximează sensul deschiderii păsării spre înalt, contopind ponderea cu negaţia ei, materia cu dizolvarea ei în zbor. Starea de mişcare în nemişcare este „caligrafiată” în poezie prin gerunziile lungi: „dăinuind în tenebre ca în poveşti...”, „ascultând revelaţii fără cuvinte”. Renunţarea la tentaţia de a spune „povestea” Păsării în poezie, în ultima variantă, se reflectă în elipsa construcţiilor verbale, care ne apropie, sugerează Mircea Muthu, de imaginea finală, de pasărea abstractă. Paralel cu elipsa verbală, poemul blagian simplifică abundenţa adjectivelor „încărcate” şi ajunge la un fel de netezime a stilului, unul denudat, „curat”, care se apropie de „consensul stilistic cu metafizica”.

    La o analiză mai detaliată, poemul blagian este construit în două părţi, împărţite de interogaţia „Pasăre eşti?” care se prelungeşte în trei termeni cu intenţia de a-i identifica esenţa, prin metaforizare: clopot, făptură, cântec. „Clopot prin lume purtat”, suspendată între lumi, în plan vertical, sau „potir fără toarte”, pasărea este o esenţializare a suspensiei într-un plan orizontal. Pasărea sfântă devine însuşi „cântec de aur”, cu rezonanţa unui ecou în întreaga poezie prin concreşterile acestuia în spaţii ce reverberează: lăcrimarea, „ocolirea pe de-aproape”, strigat „prelung”, „dăinuind în tenebre”, „fluier părelnic”, „ascultând revelaţii fără cuvinte", pierderea zborului „subt iarba cerului”, ghicirea „în adâncuri”, înălţarea „fără sfârşit”, nedescoperirea „niciodată ce vezi”. Poetul se depersonalizează incluzându-se în acel „noi”; suspendarea „pragului de lume” (care anulează graniţele între gând şi rostirea lui) se face prin refuzul înfăptuirii, prin practicarea unei „mistici a inacţiunii” despre care vorbeşte Ştefan Augustin Doinaş în critica la poezia blagiană. „Lucrarea” poeziei este pentru Blaga în mod esenţial procesualitate; întruparea în cuvânt, necesară, este un stadiu intermediar, iar nu o finalitate a gândului care trece pragul rostirii şi care se întoarce în tăcerea iniţială. Redarea printr-un gest al concreşterii, zborul în Măiastra, sărutul, sau rugăciunea în Cuminţenia pâmîntului, semnifică tot o etapă a intervalului, prelungit şi alungit şi dincolo de spaţiu. Demersul blagian, care îşi apropie Noul Stil prin imaginea picturii lui Van Gogh şi Brâncuşi, aşadar văzând şi citind o imagine, se continuă printr-o privilegiere a semnului, sau altfel spus, lectura imaginii (a Măiestrei, spre exemplu) devenită scriere a poeziei nu epuizează ce vede, prelungindu-se în infinitul „fără sfârşit”.

    Într-o analiză comparată a poemului blagian cu cel al lui Ion Vinea restituirea imaginii Măiestrei se decantează diferit. Poemul lui Ion Vinea caligrafiază zborul, prin alungirea unor versuri ample, ce respiră şi sugerează descreşterea, adâncirea, mai ales la nivel formal, prin sintaxa şi fonetica versurilor. Prin înţepătura cuvântului, poetul pare să încerce a reda o stare harică, de contemplaţie, pasărea devenind un fel de simbol al Absolutului, ivită „măiastru”, „amăgitor de sfânt pe catapeteasmă”. Coborârea duhului „în minţi”, retragerea vederii, a miresmelor care „au culcat zgomotele”, adierea câmpiei, „mătasea mării” sau vântuirea vremii adună fiinţa poetului pentru primirea veştilor, ce „cad pretutindeni în noapte”. La nivel sintactic această concentrare este redată prin caligrafierea enumerării versurilor, între care se instituie un exerciţiu de respiraţie, de pauză, marcat grafic prin liniuţa de pauză: „Miresmele au culcat zgomotele,/ cu adieri ne pipăie câmpia,-/ mătasea mării paşilor se dăruie,-/ vântuie vremea prin ramuri greu încărcate, / veştile, simte-le, coapte, cad pretutindeni în noapte”. La fel de dens la nivelul expresiei poetice, se manifestă şi utilizarea inversiunii, cu verbul la sfârşit, care sugerează de asemenea restrângerea eului poetic, răsfirat ca şi la Blaga prin lume. „Mătasea mării se dăruie paşilor”, „Sorii mâinilor i-am întins cerului” pentru ca astfel „cuvântului să boltim cuib din năzuinţi”: topica regăsită a celor trei versuri-cheie ale lui Vinea sunt echivalentul celor trei stări intermediare ale evoluţiei Măiestrei lui Brâncuşi, schimbarea materialului corespunde unui urcuş contemplativ.

    Poemul Ioanei Dinulescu obiectivează măiastra şi conturează poienin-ul, naşterea şi moartea din amorf a fiecărei creaţii poetice: gândul se întoarce spre piatră , „fărâmiţată de singurătate” pentru a-i inspira suflul organic, viul. Poemul devine un imn, folosind adresarea directă sculptorului, ca şi pasărea, „înţelenit în eternitate”. Mişcarea şi respiraţia sunt contrapunctate în interiorul unui ritm articulat de două zvâcniri: facerea sculpturii, ca şi a poemului, se propulsează, o dată ivite, în zborul infinit, „în viaţa fară de moarte”: „Palmele tale au zămislit-o, /oasele îi înţelenesc în eternitate.”

    O fină apropiere se poate face între poemul Ioanei Dinulescu caligrafiat în ritmul intermitenţei gândului, adică al inspiraţiei artistice (de unde şi impresia de muzicalitate a versurilor, de cântec) şi caligrafierea „cu lumină” din poezia lui George Popa. Aici se depăşeşte geometria, „marginea perfecţiunii”, realizându-se saltul „în lumină”. Metafora „text al purităţii scris cu lumină” depăşeşte procesul alchimic al decantării, epurarea mallarméană, pentru că „penumbrele surori depăşesc infinit/ termenul pur al absolutului”. Avem aici o sugestie a intuirii unei esenţe, dar care nu poate fi împărtăşită prin vedere, tot aşa cum misterul blagian nu se poate împărtăşi prin cuvânt. Acest prag al vizibilităţii, lumina, este şi unul al invizibilităţii. Aproape iconic, pasărea devine semn despre posibilitatea vederii invizibilului, dar nu înainte de depăşirea captivităţii: „Şi captivii gem înlănţuiţi la marginea perfecţiunii”, dar „Numai cei care pot fi preschimbaţi în lumină/ vor vedea.”( Ioana Dinulescu)

Articol( fragment) publicat de Cristina Nichitean, prof. îndrumător: Mircea Muthu in cadrul Masteratului de Literatura Comparata, UBB Cluj-Napoca, iunie 2005

the Doomed Gift

i think the greatest dream that comes when we live is that we can conclude... we cannot never conclude...why God are You infinite?
green.....voices.....wall....the white
....no voices.... days...the lamp...
sand dreams...forthcoming endless green of white.

John Keats, Ode on a Grecian Urn

" Heard melodies are sweet, but those unheard
Are sweeter; therefore, you soft pipes, play on;
Not to the sensual ear, but, more endear'd,
Pipes to the spirit ditties of no tone:
Fair youth, beneath the trees, you cant not leave
Your song, nor ever can those trees be bare;
Bold Lover, never, never cant you kiss,
Though winning near the goal- yet, do not grieve;
She cannot fade, though you hast not your bliss,
For ever will you love, and she be fair!
[...........................................................................................]
When old ages shall this generation waste,
You shall remain, in midst of other woe
Than ours, a friend to man, to whom you say'st,
Beauty is truth, truth beauty,- that is all
We know on earth, and all we need to know."



The writing critique of this "marble piece of sculptured words" as the English scholar Yeats shaped it(1) commonly agreed with the perfection harmony of these lines with the evanescence of the symbolical urn. The contemplative Keats is more sensitive with the stillness and evocative form of the engraving figures on the urn that preverved the fingerprint of the anonymous artist.Thus the pastoral Lover is created to be eternal loved and his bride fair above the hour-glass of time. For Keats Art is beauty and beauty is the only perceived reality for man to achieve a meaning . There is a ritual of the words which are incantanted and deeply searched to reveal their internal music of the language. The meaning is the form of the poem as the form is its meaning, like truth of the artist and the beauty of the art.
May we introduce a Romanian poem which intertextually dialogate with "The Ode on A Grecian Urn":

Dimitrie Anghel, Puterea amintirii

De nu va vrea ce-i nobil in noi si ce-i lumina
Sa-si aminteasca, totusi, aceea ce-a fost tina
Va tremura, caci pururi argila modelata
Pastreaza urma manei de care-a fost sculptata.

Oricum, pana la capat aminte ne-om aduce,
Si oricat de departe destinele ne-or duce,
Mereu si pretutindeni, oricand si orisiunde.
Cand mi-oi suna eu lantul, al tau imi va raspunde."

Cu persoane, moduri si timpuri

Arghezi e poetul lutului si pulberii de ingeri care spunea ca placerea durabila a vietii este descoperirea sisifica sau naiva a lumii din nou: cu adevarul sau eroarea ei-daca intereseaza.(Scrieri, XXI). Circumscrisa de opozitii atat in afara cat si inauntrul nostru, dar mai ales pe dedesubt, lumea cu oamenii si timpurile sale ne fascineaza sau ne dezamageste cu aceeasi surpriza sau dezumflata lovitura de teatru...iar noi, aproape nauciti de atatea schimbari de decor, de atatea masti care ne atrg prin frumusetea sau justetea personajului pe care il reprezinta speram si iar speram iar eu ma intreb oare nu ne pierdem vremea sperand? In tot acest interval ne ramane increderea poetilor in cantul sau ruga fapturii si Faptuitorului:
"Intreaga noapte au cantat din sute
De fluiere, cimpoaie si viori
Si din uneltele necunoscute
Vantul si ploaia pe invelitori
Vulturii, corbii au venit cu totii
Si rad in coruri grave de metal
Vazand cum mor in noaptea lunga hotii
Subt lacatele mari de la spital."
(T.Arghezi, "O noapte")